Home Despre Mihail Sadoveanu
Choosing web hosting is always a challenge, please consider this hostmonster review and greengeeks review.

Mihai SadoveanuMIHAIL SADOVEANU
(1880-1961)

Luat în totalitate, Mihail Sadoveanu este un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enormă, asemănător lui Creangă şi lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet decât cel de-al doilea. Prin gura sa vorbeşte un singur om simbolizând o societate arhaică. Opera scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv, ireal: dragoste, moarte, viaţă agrară, viaţă pastorală, război şi asceză, totul e reprezentat.”

(George Calinescu)

În structura sa sufletească, Mihail Sadoveanu are şi spiritul pandur al tatălui său, Alexandru (ai cărui părinţi de obârşie oltenească pribegiseră la Iaşi după zavera lui Tudor Vladimirescu de la 1821), dar şi nostalgia după vremuri mai bune a unui neam răzăşesc, din care-şi trăgea originea mama sa, Profira Ursachi.

Se naşte la 3 noiembrie 1880 la Paşcani. Informaţii despe familie sa ne oferă în “Anii de ucenicie”: Tatăl meu şi maică-mea au venit unul spre altul din două extremităţi ale teritoriului românesc, după zigzaguri în aparenţă bizare ale înaintaşilor lor.”

Şcoala primară o face la Paşcani, unde îl are învăţător pe Mihai Busuioc,Domnu Trandafir”, unul dintre acei luminători ai satului pe care îi impusese poporanismul în conştiiţa neamului.

Dealurile înalte ale Paşcanilor, împădurite şi pline de mister, colindate de “hoţi” şi poteri – spaţii ale iniţierii nu numai în feericul natural, ci şi în eposul popular – au influenţat pentru totdeauna imaginaţia scriitorului – povestitor, care va încadra orice întâmplare de odinioară în dimensiunea legendarului. Vremurile şi locurile pe care scriitorul le-a cutreierat, sunt o materie epică inepuizabilă pentru paginile operei sale.

Înclinaţia autorului spre meditaţie, privirea înţeleaptă, rezistenţa fiinţei faţă de o civilizaţie stricătoare, prin retragerea într-o natură binefăcătoare, toate acestea sunt rezultatul unei trăiri nemijlocite a copilului în mijlocul ei. Iată ce mărturiseşte scriitorul însuşi:Cred că marele cusur al celui care scrie aceste rânduri a fost imaginaţia. Din pricina ei am avut de suferit multe dezamăgiri. E adevărat că acest cusur mi-a procurat, în schimb, şi destule plăceri. Cumpănind cele bune şi rele, poate am gasi, la urma urmei, că nu trebuie să fim nerecunoscători celui care ne-a zidit şi care a pus în făptura noastră acel miraj puternic căt şi realităţile.”

Reţine atenţia autoportretul acelor ani, a acelei vârste fericite:Şi alte împrejurări îmi dovedesc că, în anii aceia îndepărtaţi, la hotarul înţelegerii, fiinţa mea era plină de sevă şi de poezie, adică de înţelepciune. Aveam un cap mare, cu puf bălan, care circula pe picioare iuţi numai la patru palme de pământ. Mama spunea că mă uit cu ochi de gânsac. Eu eram mulţumit şi, aş putea zice, mândru de această comparaţie. Între mine şi gânsac se statornicise armonie, după oarecare începuturi de ostilitate. De altminteri [...] cu toate lucrurile şi fiinţele care mă împresurau aveam o legătură adâncă şi delicată. Eram rudă mai apropiată atunci cu creaţia.”

Pentru mama sa, pentru bunica din partea mamei, pentru învăţătorul Mihai Busuioc, scriitorul are un adevărat cult, ei devenind icoane la care îngenunchează cu pioşenie.

Copilăria îi este fericită, pentru că scriitorul creşte într-un cadru natural de basm (feeric) după legile firii, într-o libertate totală, neconstrâns de nimeni şi nimic. Acum încep acele “drumuri” iniţiatice la vânătoare şi la pescuit, pe care le va evoca mai târziu, acum sunt “anii de ucenicie”, când viitorul scriitor îşi construieşte propriul univers, lămurit în existenţa milenară a unui popor înţelept.

Fiind elev al gimnaziului “Alecu Donici” din Fălticeni, este coleg cu Eugen Lovinescu şi cu Ion Dragoslav. Tatăl viitorului critic literar, Eugen Lovinescu, era directorul acestui gimnaziu. Un rol important în destinul sau îl va juca, aici, profesorul de limba româna, domnul Neculai Apostol, care lăsase la o parte gramatica uscată a programului şi ne atrăsese spre frumuseţile literaturii, aducându-ne la cunoaştere, în deosebi pe Eminescu.”

Popasul gimnazial la Fălticeni a însemnat şi începutul unei cariere literare de excepţie. “Anii de ucenicie” continuă şi acum când elevul din Fălticeni, spirit independent, neconstrâns de prejudecăţi, cunoaşte “împarăţia apelor”, iazurile mari ale Şomuzului, intrând în taina pescuitului şi a vânatului ca într-o aventură a spiritului. În “Împărăţia apelor”, Sadoveanu îşi mărturiseşte dragostea pentru această îndeletnicire milenară, pescuitul.

În perioada cât urmează cursurile Liceului Naţional din Iaşi, Sadoveanu publică proză şi versuri sub diferite pseudonime, la numeroase reviste mai mult sau mai puţin cunoscute:”Viaţa nouă”, “Pagini literare”, editând şi el revista “Lumea” cu o apariţie efemeră. Iată ce mărturiseşte scriitorul despre acea perioadă:În acel admirabil Liceu Naţional de la Iaşi(...) m-am putut felicita că am găsit un mediu de extraordinară fermentaţie culturală. Toate ideile generoase ale timpului, toate literaturile europene în traduceri franţuzeşti aveau circulaţie intensă între colegii mei. M-am cufundat ca într-o baie de lumină; însuşirile mele artistice au evoluat brusc ca plantele sub soarele ecuatorial.”

Toate aceste lecturi din literatura realistă europeană (scriitorii ruşi Tolstoi, Gogol şi Turgheniev, cei francezi, Balzac, Flaubert şi Maupassant, scriitorii englezi, Geoge Eliot, Thomas Hardy şi Thackeray) au contribuit, alături de operele lui Eminescu şi ale lui Creangă, la definitivarea unui crez artistic şi a unui univers literar ce reprezintă continuitatea, dar şi despărţirea de tot ce se scrisese la noi până atunci.

Absolvind Liceul Naţional (1900), se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care n-o urmează decât câteva luni.

După efectuarea stagiului militar la Suceava, Sadoveanu începe colaborarea la “Sămănatorul”, iar peste câteva luni, chemat de Şt. O. Iosif, lucrează la redacţia revistei de la Bucureşti (1904 – 1905), în 1906, întorcându-se la Fălticeni.

Epoca maturităţii sale literare începe odată cu integrarea în atmosfera Iaşilor şi a revistei “Viaţa românească”, unde-l are ca prieten pe Garabet Ibrăileanu. Din această perioadă, scriitorul a făcut din ţăranul român un obiect de cult. Este perioada când Sadoveanu îşi lămureşte toate principiile de viaţă literară ascultând de tainele tradiţiei, dar preluând-o în mod creator, monumentalizându-i temele şi motivele, ca şi Lucian Blaga în poezie.

Anul Sadoveanu este 1904, când apar cele patru cărţi: “Povestiri”, “Şoimii”, “Dureri înăbuşite”, “Crăşma lui Moş Precu”, care conţin toată tematica operei sadoveniene.

În 1909 este numit director al Tetrului Naţional din Iaşi, funcţie pe care o deţine până în 1919.

După 1917, Sadoveanu trece spre o altă vârstă de creaţie:Eu împart activitatea mea literară în trei mari epoci: 1904 şi 1917, 1917 şi 1929 şi vremea de la 1929 încoace. Aceasta este epoca maturităţii mele literare. Atunci am scris “Zodia Cancerului”, “Hanu Ancuţei”, “Baltagul” şi alte câteva.”

În perioada pe care o consideră în mărturisirile sale că aparţine celei de-a doua vârste literare, scriitorul publică:”Venea o moară pe Siret”, “Ţara de dincolo de negură”, “Dumbrava minunată”.

În 1921, Sadoveanu este ales membru titular al Academiei Române.

În anul 1936, preia direcţia ziarelor “Adevărul” şi “Dimineaţa”. În ciuda faptului că în anul 1937 îi fusese arse cărţile în pieţele publice de către grupuri de dreapta, în anul 1938 i se decernează titlul de DOCTOR HONORIS CAUZA al Universităţii din Iaşi.

Toată viaţa, Sadoveanu s-a considerat un om al cetăţii, uneori al uneia utopice (ca în perioada de după al doilea război mondial), un om al timpului său care a fost adept al progresului social, ţinând seama de fenomenul autohtoniei, de instituţiile străvechi ale civilizaţiei noastre.Mihail Sadoveanu

 
Vizitatori
Avem 1 vizitator online
Imagini de la noi
Sala de informatica.JPG
Utilizatori